de Pavel Lucescu
Vama veche era faină când nu plăcea aproape nimănui, când era atât de sălbatică, de sărăcăcioasă și de prăfuită, că nu se-ncumetau în ea decât niște rătăciți, câțiva marginali, oameni pe care lumea bună care azi te sufocă cu admirația ei prefăcută, nu dădea doi bani. Când am ajuns prima oară în Vamă, undeva pe la începutul anilor 90, nu știu dacă găseai pe-acolo mai mult de o sută pe oameni. Avea aerul ăla de capăt de lume, de loc unde nu mai e nimic de negociat. Pentru că acolo erai și atât. Te aruncai pe nisip, te lăsai pe spate, închideai ochii și gata, știai că ai ajuns pe tărâmul liniștii. Puteai fi nebun, puteai fi ce vrei, puteai fi, de fapt, ceea ce știi că ești și nu poți să fii în nicio altă parte. Senzația de libertate era totală, dar tocmai de aia nici nu veneau mulți pe-acolo. Că până nu-i simți gustul real, libertatea e greu de suportat. Că trebuie să te suporți pe tine și nimeni și nimic în viață nu te pregătește pentru asta.
Aleea princiaplă era un drum vag pietruit care-ți pregătea tălpile și privirea pentru plaja din față în care urma să te pierzi imediat. Pe laturi, câteva case joase, modeste, în care te puteai caza la niște prețuri decente, câteva crășme cu iz apocaliptic, cu podea de nisip, fără meniu, pentru că berea, votca și apa chioară nu aveau nevoie de nicio prezentare, puteau mânca La Bibi, nu mare lucru, dar bine gătit și sigur niște hamsii prăjite cu mămăligă sau o saramură de pește. Poate și niște clătite, tarabe cu cărți și suveniruri hand-made, trubaduri simpatici și beți, un amestec bizar de culori, mirosuri și gusturi care-ți pierdeau mințile. Plaja era plajă și atât, ideea de șezlong era o blasfemie. Cortul era rege, cearșaful împărat, seara ardeau focuri ca în taberele de indieni-native, se bea, se dansa, se iubea, se fuma, se nirvana.
La Stuf era templul Vămii. Simțeai de cum te-apropii că acolo nu intri ”încălțat”. La bar era de regulă Ovidiu, șamanul cafelei la ibric pe care nu ți-o făcea decât el, atunci, pe loc. Dar bar e mult spus, că totul era improvizat și plin de avertismente, în caz că rătăcește pe-acolo vreun novice fără clasă: ceva gen, dacă nu vrei să fi dat afară în șuturi, nu întrebi de înghețată, de capuccino, de cocteiluri sau mai știu eu ce alte fițe se vând azi peste tot, inclusiv acolo.
Anii au tot adăugat apoi la minimalismul fondator, iar o vreme nu și-a permis nimeni să-i strice sufletul. Prin anii 2000 a apărut și un parc de rulote, la Rulote. Până când s-au prins rechinii tranziției că e rost de stors bani, că se dusese buhul Vămii și prin corporații, de unde curgeau deja turiști cu bani și deficit de sens în viață.
Au apărut asfalatul, betonul și șaorma, hotelurile, magazinele cu prețuri nesimțite, apoi hălcile de plajă îngrădite, private, în care un șezlong costă cât cazarea într-o pensiune cu câțiva ani în urmă, terase de fițe ținute de mafioți, zahăr pe băț, pizza congelată și bumpți-bumpți.
Bine ați venit în Vama Nouă.
